Nimic nu e ceea ce pare: mecanica cuantica si realitatea ultima
	Cînd zic „nimic nu e ceea ce pare”, ma refer chiar la nimic, adica, „nimic-ul” nu e ceea ce pare. Dar ce e? Fizica nucleara ne spune ca nimic-ul e ceva! Poate cineva care mai ma citeste din cînd în cînd se întreaba de cînd stiu eu fizica nucleara. Ei bine, nu stiu. Dar sînt unii care stiu, adica oamenii de stiinta, si din cînd în cînd acestia lasa sa le scape frimituri din întelepciunea lor, frimituri care ajung si la noi si pe care le gasim în cartulii de popularizare a stiintei cum ar fi cele scrise de Stephen Hawking, Scurta istorie a timpului si Universul într-o coaja de nuca, sau în vreun documentar TV realizat de vreun profesor de fizica nucleara, cum e The Atom, realizat de BBC. Nu ma refer la gunoaie ideologice cum a fost What the fuck do we know, sau, în versiunea cenzurata, What the bleep do we know. Am impresia ca si de data asta o sa scriu prea mult si o sa-mi pierd toti cititorii înainte de a ajunge la subiectul propriu zis. Probabil asta e motivul principal pentru care n-o sa scriu niciodata pentru o revista ca Semnele Timpului. Sau pentru orice alta revista. Stiinta e încercarea omului de a cunoaste adevarul prin forte proprii, într-o definitie foarte simpla. Stiinta l-a condus pe om sa se creada mai puternic decît zeii si sa-i expedieze pe acestia pe tarîmul mitului si al irealitatii. În jurul nostrum sînt realitati solide, si-au spus ei, fapte, si nu avem nevoie de idei fantastice pentru a ne explica ce e cu realitate, cine sînte, si de unde venim. Încotro ne îndreptam oricum nu ne intereseaza prea mult. Ei s-au uitat la animale, de exemplu, le-au comparat si au construit o poveste care da socoteala de cum au aparut acestea. Primul care a facut treaba asta în mod serios a fost, stie toata lumea, Charles Darwin. Darwin era un tip care din motive personale nu mai putea sa creada în Dumnezeul parintilor lui (o fiica a lui, pe care o iubea foarte mult, a murit în dureri groaznice, si el n-a înteles niciodata de ce un Dumnezeu iubitor, daca exista, ar lasa asa sa se întîmple). El a deschis calea. Dar odata cu el a început propriu zis explicarea vietii si a naturii fara a se face apel la vreo cauza supranaturala. Biblia ne spune ca Dumnezeu a facut cerurile si pamînturile, marea, izvoarele apelor si tot ce se afla în ele. Omul modern, care a pus stiinta în locul cartii prafuite de istorie care spune povesti fantastice, stia mai bine de unde au venit toate lucrurile. Sau nu stia? Sa zicem ca inventezi o poveste care explica foarte bine cum a aparut viata pe pamînt (desi nimeni nici macar nu s-a apropiat de asta, toata lumea recunoscînd caracterul quasi-miraculos al aparitiei vietii) si cum au evoluat speciile una într-alta pîna la aparitia omului. Dupa ce ai trecut peste problema aparitiei vietii, considerînd ca nu e chiar asa importanta deocamdata, sa explici cum speciile au evoluat e floare la ureche. Nu trebuie decît sa inventezi povesti care sa se potriveasca faptelor, care sa fie, adica, credibile. Si evolutionismul nu e, cum cred unii crestini bine intentionati dar prost informati, o minciuna, ci e o poveste care se potriveste foarte bine faptelor. Dar e o poveste care a fost suprapusa post facto faptelor, si asta are o semnificatie deosebita, cum probabil voi încerca alta data sa arat. Însa chiar admitînd ca problema evolutiei speciilor a fost rezolvata, asta nu rezolva problema, nu ne ofera o explicatie cu privire la existenta universului. Caci stiinta mai trebuie sa explice de unde a venit materia din care e format universul. Si aici intra în scena fizica nucleara, mecanica cuantica, quantum electro magentics si altele. Uitîndu-se la atom, oamenii de stiinta au încercat sa explice cum au aparut acestia si ce e, de fapt, materia. O serie de oameni geniali, printre care Nils Bohr, Pauli, Rutherford, Einstein si mai recent Feynman, Durac si altii (nu am pretentia sa fac o lista completa si nici macar corecta), au disecat atomul si au vazut din ce e facut. Au vazut ca e facut din electroni si un nucleu, care nucleu e facut si el din protoni si neutroni. Mai tîrziu au descoperit ca protonii si neutronii sînt si ei facuti din altceva, anume quarci. Încercarea de a explica cum se comporta toate particulele astea subatomice si de a le explica comportamentul, e mecanica cuantica. Fizia nucleara a dus la întelegerea originii universului, la teoria Big Bangului, care la început n-a fost acceptata de comunitatea stiintifica, gasîndu-si un dusman de moarte în marele Hoyle, de exemplu, doar pentru ca semana prea mult cu povestea biblica care spunea ca lumea a fost facuta din nimic. Dar faptele au demonstrat teoria Big Bangului, asa ca astazi oamenii de stiinta sînt fortati sa creada ca Universul a aparut din nimic în urma unui act miraculos si pe care ratiunea nu poate sa îl înteleaga, pentru simplul motiv ca asta ar însemna sa mearga înainte de Big Bang, cînd nu era nici ratiune nici posibilitatea ei. Ca sa scurtez povestea, pe care oricum n-o stiu decît la un nivel de gradinita, prin studiul atomului oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca nu stim nimic despre realitate. Ca realitatea nu e chestia aia rationala pe care o stim atît de bine, ca în lumea atomica se întîmpla constant lucruri care sfideaza logica si ratiunea. Un astfel de exemplu e ceea ce e în general numic „problema masurarii”. Astfel, se pare ca atomii nu exista ca atare decît atunci cînd cineva se uita la ei. Concluzia e ca realitatea e constructia constiintei noastre. Dar asta e doar o interpretare si una care scandalizeaza pe oricine. Si mai sînt fapte care scandalizeaza, de exemplu ca particulele subatomice pot fi în mai multe locuri în acelasi timp si, cea mai tare dintre toate, ca starea unei particule subatomice e nedecisa pîna la un moment dat, anume ca el poate sa fie si asta si altceva în acelasi timp, fapt ilustrat în celebra poveste cu pisica lui Schrotinger, care e si moarta si vie în acelasi timp. Iar cireasa de pe tort, a fost ca vidul nu e vid, ca vidul e de fapt ceva care colcaie de activitate energetica, în care particule apar din nimic (se crede ca din viitor, fiind vorba de materie împrumutata din viitor) si care dispar în momentul imediat urmator. În fata acestor fapte incontestabile, oamenii de stiinta nu mai stiu ce sa creada. Pîna acum, nu aveau nicio problema în a inventa povesti care sa se potriveasca faptelor, dar acum faptele sînt de o natura atît de ciudata pentru mintea omeneasca încît aceasta, mintea omeneasca, se blocheaza atunci cînd încearca sa construiasca o poveste care sa dea socoteala de ele. Se poate spune ca stiinta a ajuns la limita ei, deoarece stiinta poate merge doar acolo unde poate merge ratiunea. O presupozitie de baza a stiintei e ca în Univers exista ordine, ca cel putin principiul de baza al noncontradictiei, simbolul însusi al ratiunii, e respectat. Dar stiinta a ajuns azi pe un teren unde realitatea sfideaza ratiunea si unde chiar principiul de baza al noncontractiei e încalcat flagrant si frecvent. Aristotel s-ar întoarce în mormînt. Biblia vorbea de un Dumnezeu vesnic, dincolo de orice întelegere omeneasca care a creat Universul prin cuvînt (A zis si a fost!) si din dragoste. Oamenii de stiinta au crezut ca pot sa explice realitatea independent de acesta si pentru o perioada nu au avut probleme în a inventa povesti care explice totul lasîndu-l pe Dumnezeu în afara ecuatiei. Dar azi, dupa ce facut salturi incredibile în cunoastere, omul se vede pe un teren strain, unul pe care ar putea sa-l numeasca miraculos fara nicio exagerare, si care îl pune în imposibilitatea de a mai inventa povesti. Poate e semn ca vechea carte plina de praful istoriei stie, totusi, infinit mai multe decît vor sti ei vreodata. Si cînd ma gîndesc ca îmi propusesem sa fie un post scurt, ca sa-nu mi pierd aproape toti potentialii cititori dupa o privire aruncata postului astuia care nu se mai termina..Dar ma consolez cu ideea ca într-un unviers paralel (caci fizica de azi ne mai spune si ca universul nostru e de fapt un multivers format dintr-un infinit de unviersuri paralele, în care toate particulele se gasesc în toate starile posible) cineva a avut totusi rabdare sa citeasca pîna la cap.
	Back